Skip to content

Cerul pietei din Baghdad

Noiembrie 14, 2006

Iraq-american-soldierAglomeraţia străzii îi făcea bine. Oameni, foarte mulţi oameni. Trecători grăbiţi, mânaţi de dorinţa de a se reîntoarce în răcoarea caselor, îşi făceau loc unii pe lângă alţii într-un dans ciudat. Traiectorii aleatoare se intersectau; poveşti despre viaţă şi moarte, izvorâte din ochi negri şi verzi, treceau unele pe lângă altele, totul pe un fundal sonor aspru, neregizat. Sporovăieli aprinse, gesturi sacadate, râsete şi certuri, priviri crude, acuzatoare, ironice sau resemnate, toate se inălţau alene spre cerul pieţei din Baghdad.       

*

Cu numai câteva ore în urmă privise întreaga scenă de sus, de pe ruinele calde ale fostului Hotel al Naţiunilor. Ajunsese acolo cu greu, păşind printre cărămizi şi sârme indoite, prin moloz şi bucăţi de mobilă, sprijinindu-l nu de puţine ori pe Yusuff cel mic. Râsul acestuia îi făcea bine – un râs izvorât direct din inconştienţa copilăriei, din veselia neprefăcută a celui ce, în urmă cu două zile, aducea fericit acasă trei conserve din carne de vită primite de la Verzi.

*

Stătuseră pe o jumătate de pat şi admiraseră împreună furnicarul din care acum făcea şi el parte. Aceeaşi aglomeraţie, aceleaşi halate murdare; aceleaşi sporovăieli şi aceleaşi priviri. Urmărise fascinat valsul turbanelor, şi pentru prima data îşi dăduse seama ca iubea toate astea. Poate era de vină roşul cerului, sau poate vântul călduţ, aducând cu sine valuri de miresme vagi cu care era atât de obişnuit. Poate.

*

Dormise puţin, iar în clipa în care deschisese ochii era perfect conştient de importanţa zilei ce abia începea. Îi trezise pe ceilalţi: Abel, Kemal, şi încă un bărbat pe care nu-l cunoştea. Se îmbrăcaseră repede, cu gesturi febrile, şi mâncasera în tăcere. Ridicându-şi ochii din castronul cu terci de smochine, surprinse pentru o clipă privirile lui Kemal aţintite asupra lui. Mânca grăbit şi îl privea, puţină tristeţe si puţin regret, dragostea fratelui mai mare şi conştiinta despărţirii. Dar dincolo de toate acestea – lucruri pe care chiar şi mintea unui copil de 11 ani le putea descifra – se mai afla ceva. Un ceva nedefinit plutea în spatele sprâncenelor încruntate şi a irişilor negri – un ceva dur, ameninţător şi totuşi plăcut.

Privirile se desprinseră repede. Kemal, cu jena celui surprins într-o culpă puţin jenantă, iar el, cu bucuria nedescifrată a sentimentului abia descoperit. Pentru că, deşi întreaga scenă durase mai puţin de o secundă, citise în ochii fratelui mai mare mândrie. Mândria că, la numai 11 ani, copilul înţelesese. O secundă din viaţă, dar acea unică secundă reuşise să alunge din sufletul lui orice urmă de îndoială. Totul devenise limpede, şi totul era exact aşa cum i se povestise. Cum îi povestiseră Fraţii. 

*

Era Cartierul Lor. Era Oraşul Lor. Şi era Ţara Lor.Trăiseră bine, sau cel putin asta simţea el. Lustruia pantofii Albilor la colţul străzii Yassir. Câştiga destul cât să se întreţină singur şi să nu fie o povară în plus pentru familie. În fiecare seară îi ducea lui Yussuf o bucată de pâine şi veşnicul castronaş cu pastă de smochine. Iar zâmbetul vesel al acestuia spăla, ca o vrajă, toate urletele, înjurăturile şi picioarele primite de-a lungul zilei.Trăiseră bine, aşa îşi aducea aminte. Fiecare se descurca cum putea. Se trezeau dimineaţa dominaţi de acelaşi gând: descoperitul mâncării. După prima rugăciune a zilei se risipeau, fiecare cu treburile lui. Rugăciunea de seară era momentul cel mai aşteptat al zilei, pentru că era urmat întotdeauna de escapade nocturne, de clipe de relaxare între două zile agitate. Întregul cartier se umplea de râsul copiilor, de goană nebună prin ruine, de razboaie în miniatură si căutări febrile a tuburilor de obuze.Şi, da… mai era Şcoala.Un surâs amar îi coborî colţurile gurii. Fusese la şcoală aproape o lună. O clădire dărăpănată, pereţi scorojiţi şi băncuţe de lemn vechi, care scârţâiau la fiecare mişcare. Copii de vârsta lui, prietenii legate pe loc, schimbul de bile şi aruncatul cercului în băţ. Îi plăcea acolo, fără discuţie. Chiar dacă asta însemna trezitul de dimineaţă si trei ore furate din timpul alocat goanei după mâncare. Erau ore în care nu-i era frică de nimeni şi de nimic, poate cel mult de Muhhad Yesir.Amintirea îl binedispuse. Un zâmbet curat: cu vorba blândă şi un ton mereu liniştit, puţin surd şi puţin visător, bătrânul învăţător le povestea despre lume, despre întâmplări nemaipomenite petrecute cu mulţi ani în urmă. Imaginaţia copiilor rătăcea pe tărâmuri nebănuite, însoţind cavaleri şi prinţese, pătrunzînd în cetăţi in fruntea oştirilor netemătoare, descoperind şi cucerind la nesfârşit alte şi alte tărâmuri.  

*

Toate astea erau departe acum. Clădirea şcolii era plină de Verzi: soldaţi cu căşti de oţel şi uniforme pătate, mereu transpiraţi. Oameni mereu veseli şi vorbăreţi care împărţeau batoane de ciocolată cu lapte. Oameni care, la un simplu ordin lătrat în limba lor ciudată, aruncau cărţile de joc şi ridicau puştile acelea atât de lucioase.Se împrietenise cu unul din ei. John Doe, aşa îl chema, aşa spusese uriaşul blond arătând spre plăcuţa de metal din piept. Era de treabă, şi nu de puţine ori pierduse ore întregi prin preajma lui. Învăţase “Yes” şi “No”, şi văzuse  pe o hartă mototolită de unde vine. De departe, tare departe.Vizitele sale se încheiau, invariabil, cand “officer” se apropia de corturi. Pleca repede, îndesând în buzunare batoanele de ciocolată sau conservele de vită strecurate în grabă de John. Auzea de departe ordinele acelui “officer”, şi forfota care cuprindea întregul orăşel de corturi i se părea ciudată. 

***

Un cot în stomac îl trezi brusc. Aceeaşi străduţă îngustă, aceiaşi oameni grăbiţi. Zgomotele specifice pieţei îi năpădiră mintea. Forfota turbanelor, strigătele şi veşnicul dans al halatelor îi aduseră deodată în memorie un fapt simplu, singurul care mai conta: era acolo cu o treabă!  Traversă piaţa de legume, în slalomul elegant al celui obişnuit. Strigătele ascuţite ale vânzătorilor, negocierile aprinse, mirosul de carne fiartă şi smochine râncede, toate se topesc în urma lui. Un univers de sine stătător, plin de viaţă şi totuşi atât de calm, pe care băiatul îl priveşte pentru prima dată cu un sentiment cald.  Nu mai contează. Steagul imens, roşu-murdar, pe care stă inscripţionat “Div. III” capătă brusc proporţii astronomice. Literele încep să se dănţuiască, un vals calm pe o muzică doar de ele auzită. Pe măsură ce se apropie, clădirea – fosta şcoală unde altădată condusese viteze oştiri – se mărea, creştea, acoperind cerul. Faţada dărăpănată, plină de găuri de gloanţe, scorojită şi blindată cu saci de nisip, i se înfăţişa în faţa ochilor: scop final, sfârşit şi început de drum; aproape şi totuşi atât de departe. Îşi aduse aminte de Muhhad Yesir, bătrânul profesor. Şi de Hallel, prietenul său, cu care trebuia să se întâlnească peste două ore. Legătura de pe umăr atârna deodată greu, atât de greu, şi se bucură la gândul că în curând avea să scape de ea.

***

Plictisit, soldatul se ridică de pe stiva de saci. Se întinse, trosnindu-şi oasele, privind alene la copilul ce se apropia de el. Zâmbi brusc, recunoscându-l pe micul său prieten, şi se bucură că mai avea un baton de ciocolată în buzunar. Îşi aduse aminte de micul Mark, se soţie şi de leagănul ce aştepta să fie reparat. Toate la vremea lor, gândi…  Muri fără să-şi dea seama, într-o explozie de culori calde. Ultima privire, coborâtă asupra copilului ce căuta ceva într-o legătură de pânză jegoasă, se transformă în nimic, odată cu zâmbetul cald de întâmpinare şi un “Inch Allah” ce se topi pe buze. 

***

„Astăzi dimineaţă, la ora 11:45, ora Baghdadului, o puternica explozie a zguduit centrul capitalei irakiene. Sediul general al Diviziei III Blindate din cadrul Forţelor de Pace a fost ţinta unui atac cu bombă. Un soldat american din cadrul Forţelor de Pace a fost ucis în explozie, înregistrându-se pagube materiale minore.Plictisit, Redactorul trimise articolul în reţea, îşi trozni oasele şi se îndreptă spre ieşire. Îl aştepta o friptură la cuptor şi o bere rece, avea chef să facă dragoste cu soţia şi să se uite la un meci bun de baseball. Stinse lumina şi lăsă în urmă încă o zi – o zi plictisitoare, copie grotească a zilei de ieri, cuvânt înainte al zile de mâine.

 ––***–-

[eseu. existenta sa se datoreaza exclusiv unui Cineva care m’a incurajat atunci cand putini ar fi dat 2 bani pe mine. multumesc]

No comments yet

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: