Vorbe de… Taifas

De cateva luni ma distrez in fiecare dimineata. Binevenitul obicei este urmarea logica a unei suite de elemente care-mi asezoneaza fiecare inceput de zi. Cafea – Internet – email – presa locala – presa nationala. Televizor. Ultimul este, de fapt, responsabil pentru primul zambet al zilei. Nu de alta, dar… recunosc: ma uit la Taifas. Obligat, pe linie profesionala, sa fiu la curent cu ce se spune, ce se arata, ce se vede si mai ales ce nu se vede, baleiez cu telecomanda pana la postul 65, unde a incaput televiziunea detinatoare a personajului. Nu stiu cum se face, dar asta se intampla mai mereu in jurul orei la care omul, domnul, realizatorul, criticul, omniscientul si omnipotentul isi face intrarea pe sticla. Si de-aici, distractia!

Pai, totul incepe cu o rubrica, pompos etichetata drept „pamflet“. Taifasul sta singur la… (ati ghicit) taifas. Monologheaza pret de cateva minute, vadit ocupat sa-si dea cu parerea despre diferite… subiect. Ma rog, as putea scrie si corect, acordand ceea ce ar trebui acordat, dar n-ar avea sens decat gramatical, pentru ca, in economia frazei, s-ar duce totul pe rapa. Sa fim clari. Zilnic, omul monologheaza despre acelasi subiect: primarul Radu Mazare. Cu patos revolutionar si tineresc avant patriotic, Taifas isi citeste materialul (amintindu-mi de un alt liberal – de data asta candidat, care-si tine speech-urile tot cu foaia in fata). Ma distrez privindu-l pe saracul realizator cum, incercand disperat sa copieze un Mircea Badea, aflat cu mult peste puterile sale de intelegere, ridica tonul, se otaraste, ataca. El centreaza, el da cu capul. Lipsa totala a umorului nu e stresanta – rad de el, si asta mi-e de ajuns.
                  
In fine, cand am timp, ma uit si la „revista presei“ – al doilea calup din responsabilitatea matinala a aceluiasi realizator. Acolo, alta poveste. Ziar dupa ziar, cotidianele locale si nationale intra in flasneta si ies mototolite, scuipate. Nu-i scapa unul. Injura din nou – parca la norma – si incearca disperat sa prinda sensul ideilor. Cand nu mai are vorbe, e jale. Lipeste etichete cu spor, parca ar fi angajatul teatrului cu afisele sub brat. „Jurnalisti de weekend“ sau „ziaristi de duminica“ – dovada ca, in anumite contexte, chiar si un vocabular limitat poate fi destul de incapator.
                  
Ei bine, cam aici se topeste distractia de dimineata. Cand Taifas se apuca sa-si sparga capul cu dubioseniile limbii romane. Cand se apuca, sclav al liniei politice, sa jigneasca, intr-un stil propriu unei anumite piete constantene, jurnalisti care-si faceau meseria cand respectivul „domn“ nu stia nici sa citeasca. Vajnicul soldatel Svejk incurca fara jena functiile de presedinte al Rusiei cu cea de premier al aceluiasi gigant. Acelasi soldatel care, novice in politica, isi permite sa-si dea cu parerea cu mult aplomb.
                    
In fine, mostra a nesfarsitelor posibilitati ale unei Romanii debusolate, fostul profesor de religie (care-si roaga vecinii sa-i trimita SMS-uri, doar-doar ar avea si altceva de citit pe post) s-a ajuns. Asa o fi… A ajuns „bine“ – de la propovaduirea dragostei, a bunavointei si a iertarilor, la propovaduirea unui stil mult mai apropiat realitatilor unui an electoral. Si ma bucur ca, luand-o comparativ, macar noi avem o scuza: nu am sustinut niciodata ca suntem mai mult decat ce suntem.
                    
Imi pare rau, totusi, de Taifas. Incarcat cu o sarcina care il depaseste din toate punctele de vedere, el, omul, face ce stie. Si ce poate. In definitiv, e vina altora ca tin in front un soldatel care nu se ridica la inaltimea baionetei. Orice razboi poate fi purtat in mai multe feluri – si unul din ele ar fi cel onorant. Lupti pentru cine vrei, dar nu folosesti ce arme vrei. Pentru ca altfel risti sa ajungi de rasul-plansul tuturor.

P.S. Si daca soldatelul Svejk are vana jurnalistica, astept in aceasta dimineata sa citeasca pe post editorialul dedicat faptelor lui de vitejie liberala! Inclusiv punctele de suspensie…