„Intre un manelist si Hrebenciuc pe cine alegem?“

Dilema presedintelui Basescu isi va gasi raspuns dupa alegeri, cand, odata cu aflarea rezultatelor finale, ne vom da seama de veleitatile poporului roman. Pana atunci, din cate stim despre afinitatile electorale autohtone, el, poporul, va stampila cu mandrie casutele din care razbat franturi ritmate, preluate din folclorul cine-stie-cui. In definitiv, chiar reprezentantii nostri au trimis, in postura de mare lider al tineretului de o anumita culoare, o domnisoara ingenua, firava si simpatica, care, cu emotiile de rigoare, si-a masurat „succesurile“ prin distorsionarea limbii romane. Agramati de toate culorile politice vor vota, din aceleasi considerente si din aceleasi principii inradacinate adanc intr-un mintal colectiv pur balcanic, un manelist, un cititor de almanahe, un oier cu alura sportiva. Asa ca, Hrebe, nu te teme de intelectuali, de rafinament si de cultura, dar teme-te de popor!

Un liberal pentru Primaria Constanta

Venit de pe tusa, din postura de vajnic necunoscut, Victor Manea, candidatul PNL la Primaria Constanta, isi socoteste sansele in alegeri.

Mazare si fatalaul plangacios

Titus Corlatean, „fatalaul plangacios”

Mazare si dobermanii DNA

mazare si dobermanii DNA

„Ti-ai imprastiat gunoaiele in toata tara!“

…l-a acuzat secretarul general P.D.-L., Vasile Blaga, pe colegul sau, vicepresedintele aceluiasi partid prezidential, Cezar Preda. Motivul importa mai putin sau chiar deloc in context. Ceea ce conteaza, insa, este duritatea limbajului la care recurg politicienii romani. Mahalagii fara scrupule – reprezentanti ai poporului, diriguitori ai neamului sau „simpli“ baroni in cadrul diverselor formatiuni mai mult sau mai putin parlamentare, dambovitenii care ar trebui sa dea exemplu de stil si eleganta in exprimare si comportament (sa nu mai vorbim de altele) isi dau in petic cu brio. Cu toate ca intr-un clasament al grosolaniei ar fi greu de nominalizat castigatorul (din cauza distantei mici intre concurenti), se pare ca locul favoritului (P.R.M. – V.C. Tudor) a fost luat de partidul presedintelui-„pasarica“. Sa gunoiti bine, domnilor!

Tonomatele presedintelui Basescu

Bon. Plictisit de drumul Bucuresti – Bruxelles si retur, precum si de problemele energetice si de alta natura discutate acolo, satisfacut ca i-a tras-o iar armeanului Vosganian, presedintele Basescu s-a hotarat sa ia atitudine fata de „atacurile murdare” ale „barbatilor din presa”, atacuri indreptate impotriva firavei, timidei, simpaticei sal fiice, Elena Basescu.

Din salonul diplomatic al aeroportului Otopeni, presedintele a tinut sa se exprime „nu neaparat in calitate de presedinte al Romaniei, ci in calitate de membru al familiei Basescu”. Desi salonul respectiv trebuie – si este, de obicei – folosit in scopuri oficiale, seful tarii si-a exprimat ofurile din punctul de vedere al tatalui revoltat. El a luat pozitie, considerand ca un „copil, fie el si copilul presedintelui”, a fost atacat pe nedrept de mass-media. Dupa frazele pline de umor („Poti sa ai si esecuri, poti sa ai si succesuri, pot sa fie oameni care nu vor sa vorbesc cu tine…”) rostite de Elena Basescu in calitate de presedinte al Organizatiei de Tineret al PD-L, ziarele si posturile de radio-TV au atacat nivelul de cultura al vestitei (deja) fiice.

Vorbe de… Taifas [updated]

M-am uitat, ca de obicei, la emisiunea lui Taifas. A citit multe, a criticat si mai multe – pachetele oferite de primarie batranilor, apartamentele oferite de aceeasi primarie tinerilor, asfaltarea – dar nu a avut bunavointa sa citeasca mcar titlul editorialului de azi 😀 tare, Taifas, deci cam atat cu „vana”

Vorbe de… Taifas

De cateva luni ma distrez in fiecare dimineata. Binevenitul obicei este urmarea logica a unei suite de elemente care-mi asezoneaza fiecare inceput de zi. Cafea – Internet – email – presa locala – presa nationala. Televizor. Ultimul este, de fapt, responsabil pentru primul zambet al zilei. Nu de alta, dar… recunosc: ma uit la Taifas. Obligat, pe linie profesionala, sa fiu la curent cu ce se spune, ce se arata, ce se vede si mai ales ce nu se vede, baleiez cu telecomanda pana la postul 65, unde a incaput televiziunea detinatoare a personajului. Nu stiu cum se face, dar asta se intampla mai mereu in jurul orei la care omul, domnul, realizatorul, criticul, omniscientul si omnipotentul isi face intrarea pe sticla. Si de-aici, distractia!

Pai, totul incepe cu o rubrica, pompos etichetata drept „pamflet“. Taifasul sta singur la… (ati ghicit) taifas. Monologheaza pret de cateva minute, vadit ocupat sa-si dea cu parerea despre diferite… subiect. Ma rog, as putea scrie si corect, acordand ceea ce ar trebui acordat, dar n-ar avea sens decat gramatical, pentru ca, in economia frazei, s-ar duce totul pe rapa. Sa fim clari. Zilnic, omul monologheaza despre acelasi subiect: primarul Radu Mazare. Cu patos revolutionar si tineresc avant patriotic, Taifas isi citeste materialul (amintindu-mi de un alt liberal – de data asta candidat, care-si tine speech-urile tot cu foaia in fata). Ma distrez privindu-l pe saracul realizator cum, incercand disperat sa copieze un Mircea Badea, aflat cu mult peste puterile sale de intelegere, ridica tonul, se otaraste, ataca. El centreaza, el da cu capul. Lipsa totala a umorului nu e stresanta – rad de el, si asta mi-e de ajuns.
                  
In fine, cand am timp, ma uit si la „revista presei“ – al doilea calup din responsabilitatea matinala a aceluiasi realizator. Acolo, alta poveste. Ziar dupa ziar, cotidianele locale si nationale intra in flasneta si ies mototolite, scuipate. Nu-i scapa unul. Injura din nou – parca la norma – si incearca disperat sa prinda sensul ideilor. Cand nu mai are vorbe, e jale. Lipeste etichete cu spor, parca ar fi angajatul teatrului cu afisele sub brat. „Jurnalisti de weekend“ sau „ziaristi de duminica“ – dovada ca, in anumite contexte, chiar si un vocabular limitat poate fi destul de incapator.
                  
Ei bine, cam aici se topeste distractia de dimineata. Cand Taifas se apuca sa-si sparga capul cu dubioseniile limbii romane. Cand se apuca, sclav al liniei politice, sa jigneasca, intr-un stil propriu unei anumite piete constantene, jurnalisti care-si faceau meseria cand respectivul „domn“ nu stia nici sa citeasca. Vajnicul soldatel Svejk incurca fara jena functiile de presedinte al Rusiei cu cea de premier al aceluiasi gigant. Acelasi soldatel care, novice in politica, isi permite sa-si dea cu parerea cu mult aplomb.
                    
In fine, mostra a nesfarsitelor posibilitati ale unei Romanii debusolate, fostul profesor de religie (care-si roaga vecinii sa-i trimita SMS-uri, doar-doar ar avea si altceva de citit pe post) s-a ajuns. Asa o fi… A ajuns „bine“ – de la propovaduirea dragostei, a bunavointei si a iertarilor, la propovaduirea unui stil mult mai apropiat realitatilor unui an electoral. Si ma bucur ca, luand-o comparativ, macar noi avem o scuza: nu am sustinut niciodata ca suntem mai mult decat ce suntem.
                    
Imi pare rau, totusi, de Taifas. Incarcat cu o sarcina care il depaseste din toate punctele de vedere, el, omul, face ce stie. Si ce poate. In definitiv, e vina altora ca tin in front un soldatel care nu se ridica la inaltimea baionetei. Orice razboi poate fi purtat in mai multe feluri – si unul din ele ar fi cel onorant. Lupti pentru cine vrei, dar nu folosesti ce arme vrei. Pentru ca altfel risti sa ajungi de rasul-plansul tuturor.

P.S. Si daca soldatelul Svejk are vana jurnalistica, astept in aceasta dimineata sa citeasca pe post editorialul dedicat faptelor lui de vitejie liberala! Inclusiv punctele de suspensie…

„Poti sa ai si esecuri, poti sa ai si succesuri“…

Aflata in campanie electorala si dorind probabil sa-si impresioneze auditoriul, Elena Basescu a luat cuvantul. In deradere, probabil, din moment ce exprimarea simpaticei fetite prezidentiale intra in contradictie flagranta cu manualele de limba romana. „Poti sa ai si esecuri, poti sa ai si succesuri, pot sa fie oameni care nu vor sa vorbesc cu tine…“, a meditat adanc Elena Basescu, intr-o incercare subtila de a scoate din creierasul personal o mostra de filozofie sau meditatie profunda. Pentru a pastra tonul, ii recomandam ambitioasei domnisoare o reintoarcere in sine prin ancestralitatea gramaticilor elementare si, pentru ca unii rade – altii plange, sa nu-i ia in seama pe toti astia care face, domnule, misto de succesurile altora. In definitiv, poate e ei prosti si nu-si da seama, si in plus nu se face sa rade de fata Presedintelui!

Manea stie de ce…?!

Primavara 2008. Ghiocei, martisoare, aer proaspat si astenie. Dezbateri aprinse. Liste sau uninominal. Pact pentru educatie si declaratii razboinice. Tariceanu, Basescu, Vadim si Boc. Parlament, Guvern, ministere si partide, luari de cuvant in plen sau pe langa plen, confederatii sindicale si greva generala.

Aceeasi nebunie din patru in patru ani. Aceleasi fete, aceleasi mutre obosite de lupta pentru procente, pregatite insa pentru razboiul ce va sa vie, aceleasi vorbe si idei rasucite in sute de variante. Nimic nou sub soare. Candidatii vin, cer si spera. Unii fac sau incearca sa faca, altii deschid gura si promit ca ar putea face, daca ne lasam fraieriti. Realizarile spun multe. Intr-o viata de om construiesti pentru tine sau pentru semenii tai – si constanteanul din autobuzul 44 intelege mai bine decat cred EI, candidatii, ca ar fi capabili. E mare lucru sa te poti lauda cu ce ai facut. Sa spui ca ai pavat drumuri si ai luminat orasul, ca ai spalat fatada si ai gonit cainii comunitari. Mare lucru. Si omul vede. Te crede. Stie ca cei doi metri de alee din spatele blocului sunt prevazuti cu tot atatia stalpi galbeni, inalti, si ca aceeasi alee e pietruita. Stie ca nu-i mai e frica sa iasa seara la plimbare, si tine minte cum era odata, cand o sleahta colorata si urat mirositoare iti tinea calea pe bulevard. Constanteanul stie multe.

Stie, de exemplu, ca-i usor sa promiti ca vei face si vei drege pentru el, cand toata viata nu ai facut decat pentru tine. Vine el, candidatu’, si-ti cere votul, dar se face ca ploua daca-l intrebi ce a realizat in viata pentru comunitate. Nu a plantat un copacel pana in campania electorala, nu a strans o hartie de pe strada daca nu era macar un fotoreporter cu blitul pe el. Nu a dat niciodata semne ca i-ar pasa de altii, drept pentru care nici altii nu il cunosc.

Nu il cunosc pe Victor Manea decat de la televiziunea partidului sau. Nu il stiu, desi el, candidat la Primarie, ar vrea ca eu – cetateanul – sa-l stiu, eventual sa-i stiu si pozitia pe liste. Pai, cum sa stiu ceva despre candidat cand nici vecinii de bloc nu se pot lauda cu asa ceva? E adevarat, apare pe sticla cam la fiecare ora – tinerel, voinic si cu chef de viata. Apare odata cu stirile, intre stiri si dupa stiri, citeste discursuri si sta la… Taifas. Discuta vorbe si vorbeste spuse – e usor, din moment ce le citeste. De fapt, un Birou de Presa si un consilier de imagini bun fac cat o campanie reusita – si sefii lui Manea stiu asta. Mai pui o televiziune peste, si uite campania! Faci un „pamflet“ si-l inveti pe omu’ care se chinuieste sa faca „revista presei“ ce si cum sa spuna, sa dea cu pofta in opozitie, sa spuna ca „celalalt“ – contracandidatul – a inventat bomba atomica, ciuma si nazismul. Sa injure ziarele care nu-l pupa frumos pe cine trebuie si, novice in politichie, sa dea cu realizarile altora de pamant.

As spune, ca un cunoscut, „fleosc, dont cher“. Fiecare cu-ale lui, nimeni nu-i perfect. Dar uite ca vin alegerile, trec alegerile si noi ramanem cu ce votam. Se spune ca poporul e de vina pentru conducatorii lui. Si tare mi-e frica sa nu ma trezesc, maine-poimaine, ca nepasarea de altadata ma arde la buzunare. Vreau sa stiu cum il cheama pe primarul urbei natale, nu vreau sa ma conduca un necunoscut fara personalitate, care nu stie sa citeasca decat comunicatele biroului sau de presa. Si vreau sa stiu ce a facut – pentru locatarii de pe scara sa, din cartierul sau, din orasul pe care vrea sa il conduca – inainte de a fi numit candidat. Dar uite ca nu stiu, si nici el nu stie sa-mi spuna, pentru simplul motiv ca nu prea are cu ce sa se laude. Asa ca, pana una-alta, ramane batut in cuie: orice amator de putere trebuie intai sa-mi dovedeasca ca merita stampila mea.