Skip to content

Alert title

Altert box - enter some text here. (De)activate from Vigilance Options page.

„Intre un manelist si Hrebenciuc pe cine alegem?“

Martie 10, 2008

Adrian Copilul MinuneDilema presedintelui Basescu isi va gasi raspuns dupa alegeri, cand, odata cu aflarea rezultatelor finale, ne vom da seama de veleitatile poporului roman. Pana atunci, din cate stim despre afinitatile electorale autohtone, el, poporul, va stampila cu mandrie casutele din care razbat franturi ritmate, preluate din folclorul cine-stie-cui. In definitiv, chiar reprezentantii nostri au trimis, in postura de mare lider al tineretului de o anumita culoare, o domnisoara ingenua, firava si simpatica, care, cu emotiile de rigoare, si-a masurat „succesurile“ prin distorsionarea limbii romane. Agramati de toate culorile politice vor vota, din aceleasi considerente si din aceleasi principii inradacinate adanc intr-un mintal colectiv pur balcanic, un manelist, un cititor de almanahe, un oier cu alura sportiva. Asa ca, Hrebe, nu te teme de intelectuali, de rafinament si de cultura, dar teme-te de popor!

„Poti sa ai si esecuri, poti sa ai si succesuri“…

Martie 7, 2008
Elena BasescuAflata in campanie electorala si dorind probabil sa-si impresioneze auditoriul, Elena Basescu a luat cuvantul. In deradere, probabil, din moment ce exprimarea simpaticei fetite prezidentiale intra in contradictie flagranta cu manualele de limba romana. „Poti sa ai si esecuri, poti sa ai si succesuri, pot sa fie oameni care nu vor sa vorbesc cu tine…“, a meditat adanc Elena Basescu, intr-o incercare subtila de a scoate din creierasul personal o mostra de filozofie sau meditatie profunda. Pentru a pastra tonul, ii recomandam ambitioasei domnisoare o reintoarcere in sine prin ancestralitatea gramaticilor elementare si, pentru ca unii rade – altii plange, sa nu-i ia in seama pe toti astia care face, domnule, misto de succesurile altora. In definitiv, poate e ei prosti si nu-si da seama, si in plus nu se face sa rade de fata Presedintelui!

Manea stie de ce…?!

Martie 6, 2008
Primavara 2008. Ghiocei, martisoare, aer proaspat si astenie. Dezbateri aprinse. Liste sau uninominal. Pact pentru educatie si declaratii razboinice. Tariceanu, Basescu, Vadim si Boc. Parlament, Guvern, ministere si partide, luari de cuvant in plen sau pe langa plen, confederatii sindicale si greva generala.
Aceeasi nebunie din patru in patru ani. Aceleasi fete, aceleasi mutre obosite de lupta pentru procente, pregatite insa pentru Victor Manea - candidat PNL la Primaria Constantarazboiul ce va sa vie, aceleasi vorbe si idei rasucite in sute de variante. Nimic nou sub soare. Candidatii vin, cer si spera. Unii fac sau incearca sa faca, altii deschid gura si promit ca ar putea face, daca ne lasam fraieriti. Realizarile spun multe. Intr-o viata de om construiesti pentru tine sau pentru semenii tai – si constanteanul din autobuzul 44 intelege mai bine decat cred EI, candidatii, ca ar fi capabili. E mare lucru sa te poti lauda cu ce ai facut. Sa spui ca ai pavat drumuri si ai luminat orasul, ca ai spalat fatada si ai gonit cainii comunitari. Mare lucru. Si omul vede. Te crede. Stie ca cei doi metri de alee din spatele blocului sunt prevazuti cu tot atatia stalpi galbeni, inalti, si ca aceeasi alee e pietruita. Stie ca nu-i mai e frica sa iasa seara la plimbare, si tine minte cum era odata, cand o sleahta colorata si urat mirositoare iti tinea calea pe bulevard. Constanteanul stie multe.
Stie, de exemplu, ca-i usor sa promiti ca vei face si vei drege pentru el, cand toata viata nu ai facut decat pentru tine. Vine el, candidatu’, si-ti cere votul, dar se face ca ploua daca-l intrebi ce a realizat in viata pentru comunitate. Nu a plantat un copacel pana in campania electorala, nu a strans o hartie de pe strada daca nu era macar un fotoreporter cu blitul pe el. Nu a dat niciodata semne ca i-ar pasa de altii, drept pentru care nici altii nu il cunosc.
Nu il cunosc pe Victor Manea decat de la televiziunea partidului sau. Nu il stiu, desi el, candidat la Primarie, ar vrea ca eu – cetateanul – sa-l stiu, eventual sa-i stiu si pozitia pe liste. Pai, cum sa stiu ceva despre candidat cand nici vecinii de bloc nu se pot lauda cu asa ceva? E adevarat, apare pe sticla cam la fiecare ora – tinerel, voinic si cu chef de viata. Apare odata cu stirile, intre stiri si dupa stiri, citeste discursuri si sta la… Taifas. Discuta vorbe si vorbeste spuse – e usor, din moment ce le citeste. De fapt, un Birou de Presa si un consilier de imagini bun fac cat o campanie reusita – si sefii lui Manea stiu asta. Mai pui o televiziune peste, si uite campania! Faci un „pamflet“ si-l inveti pe omu’ care se chinuieste sa faca „revista presei“ ce si cum sa spuna, sa dea cu pofta in opozitie, sa spuna ca „celalalt“ – contracandidatul – a inventat bomba atomica, ciuma si nazismul. Sa injure ziarele care nu-l pupa frumos pe cine trebuie si, novice in politichie, sa dea cu realizarile altora de pamant.
As spune, ca un cunoscut, „fleosc, dont cher“. Fiecare cu-ale lui, nimeni nu-i perfect. Dar uite ca vin alegerile, trec alegerile si noi ramanem cu ce votam. Se spune ca poporul e de vina pentru conducatorii lui. Si tare mi-e frica sa nu ma trezesc, maine-poimaine, ca nepasarea de altadata ma arde la buzunare. Vreau sa stiu cum il cheama pe primarul urbei natale, nu vreau sa ma conduca un necunoscut fara personalitate, care nu stie sa citeasca decat comunicatele biroului sau de presa. Si vreau sa stiu ce a facut – pentru locatarii de pe scara sa, din cartierul sau, din orasul pe care vrea sa il conduca – inainte de a fi numit candidat. Dar uite ca nu stiu, si nici el nu stie sa-mi spuna, pentru simplul motiv ca nu prea are cu ce sa se laude. Asa ca, pana una-alta, ramane batut in cuie: orice amator de putere trebuie intai sa-mi dovedeasca ca merita stampila mea.

Ce se mai intampla prin judetul Constanta?

Martie 5, 2008

Constanta: primarul Mazare acorda iar pachete cu mancare batranilor si reabiliteaza pasajul pietonal de la Gara. Sunt scoase la licitatie noua sectoare de plaja. Bun asa.

– La Navodari: plangeri penale si o gramada de procese intre consilierii locali si primarul Tudorel Calapod - NavodariCalapod. Nimic nou. Dupa cum spune prefectul, la Navodari e un Triunghi al Bermudelor – apar si dispar procese verbale, consilierii sunt da’ nu sunt, cei demisi din functie voteaza iar cei in functie stau o tura. Pai, nici o noutate, o Romanie intreaga se craceste de ras cand aude de sedintele din Navodari. Ce-mi e Calapod, ce-mi e Matei?! In fine, un oras de te apuca rasul: microrezervatia Navodari. PS: Pana la rezolvarea problemelor, ziaristii de la „Replica” l-au prins pe acelasi personaj Calapod la Scoica. Nici o legatura ( 😀 ) cu mamutul „Scoica Land” construit langa Navodari.
– Tot la Navodari: apa de mare nu e poluata, iar nisipul e curat. Cica. Ma rog, daca ne luam dupa comportamentul „otoritatzilor” nu s-ar spune ca-s chiar in regula. Treaba lor.

– La Murtfatlar, autoritatile au luat nota de programul lui Mazare si-l trag la indigo. Drept pentru care vor fi construite locuinte ieftine pentru tinerii de pana in 35 de ani. Bun si-asa.

Kosovo – precedentul american

Februarie 24, 2008
Uncle SamCa situatia din Kosovo va fi exploatata de toate minoritatile care au visat, vreodata, independenta sau autonomie, nu am nici o indoiala. Deja secuii – printr-un Consiliu National Secuiesc fara statut juridic – si maghiarii – prin noua formatiune, mai extremista decat cea patronata de V.C. Tudor – s-au pus pe treaba. Romania a refuzat sa recunoasca independenta provinciei Kosovo, iar sarbii ne iubesc. Prosti! Ar trebui sa-si dea seama ca nu le facem jocul (legitim, de altfel) din dragoste pentru natiunea lor, din respectul principiilor sau alte idealuri marete. O facem pentru a nega precedentul, dintr-un calcul pragmatic, si nu din dragoste. Dar ei ne iubesc oricum. Si nu numai pe noi, dar, mai rau, iubesc si Rusia. Care, oarecum logic, isi va amplasa o varianta proprie a Scutului Antiracheta pe pamant sarb, la cativa centimetri pe harta de Germania si deci de inima Europei…
Treaba cu precedentul e sinistra in sine. Si, de la inceput, m-am mirat: oare strategii de la Casa Alba chiar nu si-au dat seama ca baga dihonia in butoiul cu praf de pusca din Balcani? N-au facut si ei un studiu, ceva? Nu au fost in stare sa prevada ca relatiile ruso-sarbesti se vor strange chiar acum, cand idealul european presupune integrarea tuturor statelor intr-un UE prietenos si protector?
Dar, stupid me! Nici americanii nu sunt atat de tolomaci. Probabil ca idee a fost chiar aceea ca, prin recunoasterea tarisoarei, sa tina butoiul cu pulbere in miscare. In definitiv, rezolvarea pasnica a conflictului intern sarb ar fi stabilizat treaba in sud-estul european, ceea ce ar fi dus, pe viitor, la mult-dorita Pace Europeana. Care difera mult (in viziunea franco-germana) de renumita Pax Americana, pe care o traim cu toti de decenii bune si care promoveaza principiile SUA pe glob. Ori, Casa Alba nu are decat la nivel declarativ interesul unei Europe unite, pentru simplul motiv ca „unirea inseamna putere” si, vai! Americii ii ajunge o Rusie puternica militar. Chiar nu mai are nevoie de un al treilea pol de putere mondiala.
Cat despre precedent, el exista, si unchiul Sam va sti sa se foloseasca de el ori de cate ori unitatea batranului continent va ameninta puterea mondiala americana.
E doar o parere, da. Sper ca-i doar o parere.

Bu-hu-hu sau Reinventarea miturilor

Noiembrie 9, 2007

Cred că toată lumea cunoaşte povestea Albei ca Zăpada. Ne-a vrăjit, alături de alte istorisiri, copilăria, ne-a scos de pe tărâmul astrelor şi ne-a aruncat în păduri populate de fiinţe fantastice. Albă ca Zăpada, Ileana Cosânzeana şi fata cea mică a moşneagului alcătuiau împreună acel trio care simboliza, în mintea oricărui copil, frumuseţea, bunătatea şi inteligenţa.
Dar închipuiţi-vă că Alba nu era chiar albă ca zăpada. După ultimele descoperiri, specialiştii afirmă ca textura pielii respectivei domnişoare era identică cu structura cristalului de zahăr, şi de fapt chiar numele ei adevărat, denaturat de sistemul oral de transmitere a poveştilor, era Albă ca Zahărul. De altfel nici cei şapte pitici nu erau decât şase. Şi nu erau pitici, ci pisici. Iar povestea, pe vremea stră-stră-bunicilor noştri, se numea “Albă ca Zahărul şi cei şapte pisici”. Dar, pentru a înţelege mai bine acţiunea, ar trebui refăcut întregul ansamblul, mai bine spus, ar trebui povestită.
Deci…

***

A fost odată, în 1234 e.n. o foarte frumoasă fată de împărat. Castelul nu are nici o importanţă în economia poveştii, iar rangul de împărat se acorda în funcţie de promisiunile electorale ale candidaţilor la tron. Nici un merit deci. Rolul principal revine însă micii prinţese. După amănunţite analize fizice, chimice şi spectrometrice, Consiliul Învăţaţilor a decretat că aceasta se va numi Albă ca Zahărul, datorită atât aspectului grunjos al pielii, cât şi poftei neţărmurite a fetei pentru tot ce conţinea o oarecare cantitate de glucide.
Pe la 14 ani, urmare a acuzaţiilor –fondate- venite din toate colţurile împărăţiei, părinţii regali hotărăsc trimiterea acesteia la mătuşa cea bogată, a cărei bogăţie era vestită şi comentată pretutindeni. Nu de alta, dar proviziile strategice de zahăr erau pe sfârşite, iar importurile masive ale acestui produs secătuiau împărăţia şi îmbogăţeau rivala la supremaţia mondială, regatul Cubei. Zis şi făcut. Domnişoara şi-a făcut bagajele şi, cu Buletinul de Identitate în buzunar şi şuvoaie de lacrimi pe obraji, şi-a luat adio de la împărăteasa-mamă. Pe tată oricum nu-l putea suferi şi, de altfel, era plecat la vânătoare.
Autostrada nefiind inventată, mica prinţesă a luat-o pe cărări laturalnice, prin păduri încă neumblate. Şi-a trimis escorta la plimbare, a păcălit o fetiţă cu scufiţă roşie ce căuta căsuţa bunicii şi l-a convins pe lup potenţialul culinar al cărnii de iepure. S-a hrănit cu miere găsită prin stupii prea puţin păziţi ai unor albine generoase, fragi şi zmeură. Dar, anticipând legendele ce se vor naşte cu privire la lipsa de orientare prin păduri, s-a rătăcit.
După zile întregi de căutări şi piste false, Alba a descoperit un luminiş, şi în mijlocul lui o căsuţă. Care căsuţă nu depăşea un metru înălţime. După îndelungate şi minuţioase calcule, prinţesa deduse că este locuită de şapte pitici, şi, cu inima-n buzunar (dacă se înşela şi era locuită de vreo şapte vrăjitori?), se aplecă pe vine şi ciocăni la uşă. Din interior au răzbătut zgomote de vase trântite în chiuvetă, apoi un şir de miorlăituri (aşa o fi moda, să-ţi baţi pisica când auzi ciocănituri, îşi zise fata), şi uşa se deschise încet, cu un scârţâit cumplit, scoţând la iveală întâi capul, şi apoi corpul păros al unui… motan!
Cum nici acesta şi nici prinţesa nu constituiau ameninţări probabile, s-a trecut la cunoscutul schimb de replici şi formule introductive. Prezentările fiind făcute, Albă ca Zahărul fu poftită în interiror, unde descoperi întâi interiorul în miniatură al unui univers mirific, apoi că o dor picioarele de atâta stat în genunchi.
În sfârşit, ca să scurtăm povestea, domnişoara decide să rămână colo o perioadă, iar pisicii (şase la număr) nu au curaj să se opună. O hrănesc cu miere, fragi şi zmeură, îi fac clătite şi alte minuni, şi nimic nu prevestea tragedia ce va urma.
Într-o bună dimineaţă (era trecut de prânz, dar timpul e relativ, se consolă mica prinţesă), se aud bătăi în uşă. Pisicii fiind plecaţi la un meci, Albă ca Zahărul se târâ pe coate şi o deschise. În prag stătea o bătrână gârbovită, îmbrăcată toată în negru.
– Bună ziua, fata babii!
– Bună ziua, babo! Ştiu cine eşti, aşa că nu are rost să te prefaci. Eşti vrăjitoarea cea rea şi vrei să mă otrăveşti cu un măr! Dar n-ai noroc, căci nu-mi plac merele.
– Nu ştiu dacă educaţia sau însăşi viaţa te-a făcut să gândeşti aşa, dar nu ar trebui să ai idei preconcepute la vârsta asta! spuse baba. N-ai auzit de prezumţia de nevinovăţie?
Ruşinată, fata o pofti în casă. Ore întregi se scurseră povestind tot felul de lucruri, de la mărunte întâmplări din pădure la strategii geopolitice şi geoculturale. Culcate pe burtă, descoperiră pe rând optimismul tinereţii şi înţelepciunea bătrâneţii. Pisicii, juliţi în genunchi şi cu tricourile rupte dormeau pe treptele de la intrare. Soarele cobora, maiestuos, scăldând cerul şi întregul Univers în nuanţe de purpuriu.
Terminând de disecat ultimul episod din “Bătrân dar neliniştit”, cele două femei işi iau rămas-bun, stabilind o întâlnire pentru a doua zi. Nu de alta, dar se apropiau Serbările Pădurii şi era musai, ţinând cont de etichetă, să-şi vopsească părul. Albă ca Zahărul se retrase, obosită dar fericită că nu pierduse ziua de pomană, ca de obicei. În drum apucă un măr din mâna unui pisic adormit şi, cu gândul la viitoarea nuanţă a părului, se înecă. Cei şase adormiţi, treziţi de horcăiturile şi gemetele prinţesei, se fac că nu aud şi adorm chiar la loc, mulţumiţi ca poate aceasta ar fi şansa lor, unica poate, de a-şi recăpăta somul liniştit în pătuţurile lor.
A doua zi, obosiţi de somnul pe dalele prea puţin moi, pisicii o aruncă pe Albă ca Zahărul într-un sicriu de sticlă şi-i atârnă pe piept o plancardă pe care scria, în trei limbi de circulaţie internaţională “Cine va face ca ea la fel va păţi”. Abandonează sicriul în pădure şi pleacă, în sfârşit, la vânătoare de şoareci, lucru până mai ieri total interzis.

Povestea îşi mută centru de greutate pe alt plan, cel al Prinţului neliniştit. Acesta, aflând de la doică povestea unei tinere care-l aştepta, închisă într-un sicriu de sticlă, îşi luase calul în spinare şi purcese la drum. Insensibil la apelurile disperate ale acestuia, colindă şase mări şi şapte ţări până cand, sfârşit de oboseală, se întinse să tragă un pui de somn chiar în pădurea de care v-am vorbit. Calul, fericit, îşi dezmorţi oasele şi, scăpat de sub supravegherea unui stăpân care nu-i înţelegea menirea pe pământ, o întinse.
Trezindu-se din somn, tânărul observă lipsa calului şi, mulţumit că nu mai avea obligaţia morală să-l care peste tot în braţe, o luă la fugă prin pădure. După ore întregi de alergare se împiedică de sicriul celei care avea să-I fie soaţă pe veci. Speriat de această perspectivă şi foarte nesigur pe el, scoase din tolba încăpătoare un ciocan şi-l trânti cu putere în sticlă. Urmară apoi îmbrăţişări, lacrimi şi jurăminte, şi totul se incheie fericit, cu cei doi cărând cu schimbul în cârcă un cal năzdrăvan.

Reinventarea miturilor, la popoarele din Balcani mai ales, a fost un proces îndelungat. Neţinând seamă de faptele istorice şi acţionând la nivelul unor mentalităţi învechite, realităţile au suferit modificări de formă şi conţinut, transformându-se, astfel, în folclor popular. Povestea Albei ca Zahărul, unul din cele mai reprezentative exemple ale acestiu proces, a degenerat astfel în imaginea unei tinere albe ca zăpada, cei şase pisici fiind înlocuiţi (de unde şi până une?), cu şapte pitici. De asemenea, miturile Bufniţei Roşii (degenerată, prin acelaşi folclor, in povestea unei Scufiţe Roşii) sau cel al Vacilor din Trei Cirezi (originea unei poveşti a Caprei cu trei iezi) sunt mărturii incontestabile ale continuităţii popoarelor din frământatul spaţiu balcanic.

– The End –

„3871 spam comments”

August 8, 2007

Peregrinand pe .net, am descoperit un catavenc. E dreptul lor, ma gandii atunci, sa existe si sub forma de blog, chiar daca nu luasem eu la cunostinta despre existenta domniilor sale. Trag putin de scoll bar, si deodata ma simtii prost: imi sarise in ochi „3871 comentarii„, fix sub un post din categoria „design”, pe care ma apucasem sa o studiez cu sarguinta. Prost, pentru ca nici prin vis nu mi-a dat vreodata sa scot din buzunar o idee care sa stranga atatea comment-uri. Damn, ma gandii! Astia or fi baietii destepti de care vorbeste mereu Base?! Dau un clickpe cele 3871 de comentarii (manat, probabil, de latura masochista a naturii umane). Titlul postului: „The New Year”. Ok, era din decembrie ’06. Cateva artificii rosii pe un fundal negru. Huh, ce-o fi atata de comentat? Repet figura cu scoll-ul, dar sar repede primul comment (spam, deh!). Mai departe: spam.. spam… spam… La naiba! 3871 de comentarii, toate continand „Nice site. Thank You!” Ma prind: nu continutul conteaza, ci link-ul postat la numele comentatorului. Toate trimit, pas-pas, spre site-uri mai mult sau mai putin pornografice.

Ma bufneste rasul. In definitiv, dom’le, nu-s ei baietii lui Base… i-am banuit de pomana. Nici catavencii nu reusesc sa stranga 3871 de comentarii pe o poza cu artificii.

Imbufnat, ma retrag de pe catavenc, inchid cele 14 ferestre cu site-uri pe care le treierasem pana la descoperirea acestuia si ma apuc sa scriu acest post. De ce? Va las pe voi sa ghiciti. Eu mai am 4 ore fix pana sa ma trezesc dimineata si sa plec la munca.